Andrei privea tavanul crăpat al garsonierei, ascultând ritmul sacadat al orașului de afară. Gândul îi încolțise în minte ca o buruiană încăpățânată: „Aș vrea să mor pentru o zi”. Nu din disperare, ci dintr-o curiozitate obosită. Voia să vadă cine ar plânge, cine s-ar simți ușurat și, mai ales, cum arată liniștea aceea despre care vorbesc poeții.

— Salut, băi. Voiam doar să-ți spun că am cei 50 de lei pentru Mihai. Și că diseară dau eu berea.

Liniștea pe care o căutase Andrei nu era deloc poetică. Era rece și goală. A realizat că „moartea pentru o zi” nu era despre el, ci despre golul pe care îl lăsa în ceilalți.